REFERINŢE


     Ceramist, Lihor-Laza este un creator de obiecte, de imagini artistice. Imagini şi obiecte investite din faza proiectului cu semnificaţie, construite formal, ca articularea de semne, ca materializare a ideii plastice şi poetice originare, în virtutea proiectului. Dar, tocmai ca artist, creator de lucruri cu design estetic, el este sensibil la încărcătura de sensuri iniţiale şi mai ales dobândite, aglutinate în cursul anonimei lor istorii de obiectele ce nu au nicio relaţie destinată cu arta, sau, dacă realizează o asemenea relaţie, este una cu totul întâmplătoare, dar care, prin folosire şi abandonare, se încarcă cu amintiri, urme sensibile şi aure sentimentale, toate acele reflexe şi reziduuri afective pe care la incrimină Michel Butor, severul critic al narativităţii indirecte şi sensurilor suplimentare, incidentale din arealul melancoliei.  
    Preocupările actuale, din etapa unui atelier migrator, îl conduc pe artist spre jocuri semantice, provocatoare sau nostalgice, puse în scenă de instalaţii cu obiecte întâlnite întâmplător sau căutate, selectate pentru calităţile lor plastice – ineditul formei, valorile tactile, armoniile cromatice sau surpriza unei diyarmonii expresive – sau pentru funcţiile lor deyafectate, dar încă operante simbolic – o balanţă, un petic textil brodat de o mână inabilă, probabil infantilă (şi reprezentând un căluţ).
    Un loc privilegiat în aceste acumulări de obiecte-situaţie îl ocupă valizele şi cutiile, aceşti conţinători, obiecte-spaţiu, banale şi misterioase, vorbind despre depozitare şi călătorie. Debutat ca parodie a muzeului, şi mai ales ca expresie a dependenţei omului cultural de propriile urme în timp, de propriile-i creaţii, proiecţii şi producţii, traseul acumulărilor, derivat din mutaţie relaţie obiect estetic-obiect industrial, de consum, impusă reflexiei artistice de Marcel Duchamp, s-a contaminat de vraja depozitelor intenţionate sau întâmplătoare, a ambienturilor ce supravieţuiesc celor ce le-au locuit sau secvenţei lor de utilizare, dezvăluind intimităţi inaccesibile temporal, dar răspunzând dacă nu nevoii de celălalt, cel puţin indiscreţiei esenţiale a fiinţei umane, curiozităţii care îl deschide spre necunoscutul provocator al universului şi spre celălat. Romantismul anunţă deja acest traseu al memoriei depozitate şi regăsite în intimitatea obiectului ( niciodată mut), iar arheologia, această disciplină umanistă ce interoghează siturile locuite în timpurile de dinaintea istoriei şi ale timpurilor istorice, mormintele şi inventarele lor, hrănind aceeaşi nevoie sublimată poetic şi conceptualizată ştiinţific de Celălalt.
     Instalaţiile lui Lihor-Laza se revendică fie de la o stare poetică, fulguranta lor alăturare instaurând o melancolie adresată timpurilor trecute – fluxului infinit al imperfectului, imediatei vecinătăţi cu prezentul, a perfectului simplu, deja aproape uitării mai mult ca perfectului – sau, dimpotrivă, construiesc absurdul, într-un efort ludic de deconstrucţie a sensului, a logicii comune a discursului.
     În câteva cazuri, artistul nu este prezent doar ca scenarist şi scenograf al naraţiei îngheţate în asamblajul de sintagme obiectuale (în controlul compoziţiei spaţiale şi cromatice, în caracterul frapant sau, din contra, delicat în sintaxa şi topica ansamblului ce indică incidentalul dar controlează discursul)ci şi ca autor al unor imagini incluse instalaţiei – o pictură reprezentând o inflorescenţăfastuos colorată, însufleţind spaţiul tern al unei valize gri, sau o fotografie cu intervenţii grafice. De fiecare dată însă el este resimţit în compoziţia dificil de armonizat a acestor instalaţii ce vorbesc despre comunicare şi incomunicabilitate, despre timpul pasager, despre memorie şi uitare, despre ironia inepuizabilă a vieţii, a lumii, şi a subiectului ce observă, despre ceea ce Ion Bitzan numea, atât de inspirat, “fastul lucrurilor inutile”…


Arheologia Cotidianului - Alexandra Titu